Lecţiile de viaţă învăţate:
– să mă bucur mai mult de lucrurile mărunte pe care le iau prea de-a gata: pentru unii copii a fost un lucru extraordinar faptul că au călătorit cu ”autobusul uriaş”. Şi da, sunt de acord, este un lucru extraordinar să ai şansa să călătoreşti cu un autocar unde sunt alţi 55 de oameni pe care îi iubeşti, e foarte fain să vezi de sus peisajele pentru că stai la înălţime, e super să cânţi în cor nişte cântece pentru copii;
– să fiu recunoscătoare pentru ce am şi pentru ce primesc. Unuia dintre băieţi i-a plăcut atât de mult sendvişul, încât a spus cu o faţă complet serioasă: „aş merge la şcoală şi sâmbătă dacă aş primi aşa un sendviş şi acolo” 🙂
– să mă bucur de prezent: am prins la Cetatea Albă o repetiţie de concert, pregăteau scena şi echipamentele de sonorizare pentru Zilele Cetăţii. Evident, în faţa scenei era gol, ici-colo stătea la umbră câte o persoană, nici urmă de „concert feeling”… dar, măi, ce chef au tras copiii: dansau, îşi legănau mâinile în aer, se bucurau de moment cum numai nişte copii puteau să o facă!
-atitudinea contează! Uneia dintre fetiţe i s-a făcut rău pe drum şi abia a putut să se ţină pe picioare după coborâre. I s-a oferit să se culce puţin în autocar până când noi ne plimbăm prin cetate…. Da de unde! Era palidă şi umbla încet ca un moşuleţ, dar nu vroia nicicum să se dea bătută, nu vroia să lipsească, să piardă vreun moment. Şi bine a decis: în curând am observat şi un mic zâmbet pe faţa ei, iar la finalul plimbării şi-a revenit complet!
– să îmi depăşesc limitele. Am avut şansa să ducem un grup să se caţere într-un parc de aventuri. Firea mea aventuroasă îmi spunea să mă caţăr şi eu. M-am gândit că voi face un traseu mai uşor, ca, apoi, mă odihnesc, şi să mă uit la ei de pe sol. După primul traseu de căţărare o fetiţă mi-a spus că ea merge pe următorul doar dacă merg şi eu. Traseul mi se părea greu, era o porţiune când ştiam sigur că o să am probleme. În fine, s-a dus ea în faţă şi ne-am pornit. După mine venea un băieţel. Pe secţiunea problematică fetiţa a trecut cu brio, însă eu eram ameţită doar uitându-mă ce mă aştepta… m-a văzut un supraveghetor că ezit şi m-a întrebat dacă vreau să aducă scara să coborâm. Băiatul, căruia îi era la fel de frică se uita cu ochi mari la mine, iar eu mă gândeam în timpul acesta „ Cum să spun în faţa lui că renunţ?! Ce exemplu îi dau?” Am spus „nu”, dar în mine auzeam doar voci de genul „daaa, vreau scara”, „ce bine ar fi să cobor”. Într-un final mi-am închis ochii şi m-am împins cu picioarele în copac şi mi-am dat drumul. M-a aşteptat cel mai fain sentiment, acela de libertate, de învingere a fricii.
Eniko Gaspar este Coordonator de proiecte educaţionale şi culturale în cadrul departamentului de proiecte al centrului Bridge Language Study House.
